Când copilul trăiește într-o lume imaginară și nu mai face față realității

2 Adăugat de Liliana Popescu

Când copilul trăiește într-o lume imaginară și nu mai face față realității

Tu îl vezi acolo. În cameră. În fața tabletei. În mijlocul poveștii. Dar parcă… nu mai e cu tine.
Și simți că îl pierzi. Încet, dar sigur.

Eu sunt Liliana Popescu, psihoterapeut integrativ în Timișoara, și te invit să explorăm împreună acest subiect delicat și tot mai frecvent: retragerea copiilor din realitate în fantezie.

Poate te-ai întrebat și tu...

– De ce copilul meu preferă mereu lumea jocurilor, desenelor sau poveștilor inventate?
– De ce evită discuțiile reale, temele, interacțiunile cu ceilalți copii?
– De ce pare absent, visător, greu de „atins” chiar și când suntem în aceeași cameră?

Poate l-ai descris și tu ca fiind „mai sensibil” sau „foarte creativ”.
Dar în spatele acestor comportamente poate exista ceva mai profund: o dificultate de a face față realității.

Ce se întâmplă, de fapt?

Copilul care se refugiază frecvent într-o lume imaginară poate transmite, fără cuvinte:
„Aici mă simt în siguranță.”
„Acolo, în lumea voastră, e prea greu pentru mine.”

Și știi ce? Nu e o alegere conștientă. Este un mecanism de apărare.

În terapie, am lucrat cu un băiat de 9 ani, Alex.
Petrecea ore în fața ecranelor, inventa personaje fantastice și fugea de tot ce presupunea un efort sau o limitare.
Părinții spuneau: „E foarte creativ, dar nu știm ce e cu el.”
În ședințe, am descoperit că pentru Alex, fantezia era un mod de a se proteja de frustrarea de a nu fi suficient de bun.
Orice eșec real îl durea prea tare. Așa că a creat o lume în care era întotdeauna erou.

Ce poți face tu ca părinte?

Nu trebuie să îi „iei” imaginația. Nici să interzici jocul.
Dar ai nevoie să creezi un pod emoțional real, între tine și el.

Iată câțiva pași esențiali:

  • Observă cu atenție când evadează și în ce contexte.

  • Nu-i rupe fantezia brusc, ci conectează-te cu el înainte să-i ceri să revină.

  • Folosește cuvinte clare, blânde:
    „Văd că ești cu gândurile departe. Îți e greu cu ceva? Pot fi aici.”

  • Nu minimaliza sau ironiza ceea ce trăiește. Chiar dacă ție ți se pare banal, pentru el e un mecanism de supraviețuire emoțională.

De ce apare această nevoie de retragere?

Pentru că lumea reală poate deveni:

  • prea solicitantă,

  • lipsită de sens,

  • plină de așteptări,

  • sau emoțional inaccesibilă.

Iar copilul nu are resursele pentru a o gestiona singur.

Când nu există un adult prezent emoțional, care să-l ghideze cu fermitate și empatie, copilul caută refugii.
Iar fantezia devine o barcă de salvare.

Ce facem în terapie?

În cabinetul meu din Timișoara (str. Coriolan Brediceanu nr. 8), lucrez cu părinți și copii exact pe acest tip de provocări.

Împreună:

  • învățăm cum să recunoaștem semnalele de evitare emoțională,

  • găsim forme prin care copilul poate reintra în contact cu realitatea, fără să se simtă copleșit,

  • reconstruim relația părinte–copil ca ancoră, nu ca presiune.

FAQ – Întrebări frecvente

1. Trebuie să opresc complet accesul la ecrane sau jocuri?
Nu. Dar ai nevoie să reglezi durata și scopul. Și să construiești alternative reale, vii și emoțional disponibile.

2. Poate imaginația să fie periculoasă?
Imaginația e o resursă, dar devine o problemă când e singura cale de reglaj emoțional.

3. E vina mea ca părinte?
Nu vorbim despre vină. Vorbim despre responsabilitate afectivă. Poți învăța, poți repara, poți fi acolo mai conștient.

4. De ce ar ajuta psihoterapia?
Pentru că nu ești singur(ă). Pentru că uneori copilul tău are nevoie de un spațiu sigur în care să îndrăznească să simtă. Iar tu ai nevoie de sprijin ca să înveți cum să îl reglezi fără să-l sufoci.

Vrei să ne auzim?

Dacă ai recunoscut ceva din copilul tău în acest articol, te invit să mă contactezi. Poate e momentul să reconstruim împreună puntea spre realitate.